Foggy Dew cu Adelina

'Twas better to die 'neath an Irish sky (foto: Cristi Lazăr)

Una dintre piesele cele mai cerute de public în concertele Nomen Est Omen din 2013 a fost balada Foggy Dew, care face parte dintr-un program aparte de muzică irlandeză al formaţiei. Adelina abordează partitura cu o voce ingenuă, susţinută, cu un minim de ornamente, propunând propria sa variantă al cărei aranjament îi aparţine lui Iulian Anghel. Motivul principal al includerii acestui deosebit cântec în repertoriu a fost excepţionala interpretare Sinead O'Connor & The Chieftains, pe care semnatarul îndrăzneşte să o considere inegalabilă. Revenind la Adelina & Nomen Est Omen, Foggy Dew a fost cântată prima dată pe scenă în turneul din 2011, Turnirul Cetăţilor, desfăşurat în sudul Transilvaniei. În prezentul scrierii acestor rânduri, membrii formaţiei iau în calcul producerea unui album de muzică tradiţională din insulele britanice.

Vânătoare cu şoim

Şoimul Maltez sau Neamul Şoimăreştilor? (foto: Mihai Plămădeală)

Vânătoare cu şoim este, cel puţin în textul de faţă, titlul unei poezii scrise de Ştefan Augustin Doinaş. În ideea în care The Final Cut poate fi considerat o continuare logică a albumului The Wall (evident, Pink Floyd), Vânătoarea ar fi o replică a Mistreţului cu colţi de argint – poezie mult mai cunoscută a aceluiaşi autor. Când ai ocazia să priveşti (live) un şoim dresat, analogia cu versurile citatului Doinaş este ca şi făcută, desigur, dacă le-ai citit. La unul dintre festivalurile medievale din Transilvania, Nomen Est Omen a participat la paradă alături de câţiva nobili cavaleri (din Levant), care-şi purtau şoimii pe mănuşa de oţel. O singură problemă în legătură cu cele menţionate: trebuie păstrată distanţa de siguranţă faţă de distinsele înaripate, care pot scoate ochii celor aflaţi în proximitate. Nici un pic de ură; doar instinct.

Lachrimae (Pavane) la Alba Iulia

Nomen Est Omen La Alba Iulia (foto: Ovidiu Romitan)

Pe 1 noiembrie 1599, când Mihai Viteazul păşea triumfal în Catedrala de la Alba Iulia, Thomas Morley tocmai publica(se) lucrarea First Booke of Consort Lessons, care avea să se bucure ulterior de aprecierea contemporanilor şi posterităţii. Nu ştim dacă menestreii aduseseră la acea dată “noile” pagini de literatură muzicală în Transilvania, dar patru secole (şi mai bine), aranjamentul pe şase voci (pentru instrumente din familii diferite) al piesei Lachrimae Pauin, inclusă printre “lecţiile” amintitului compozitor au făcut parte din play list-ul unui concert susţinut de Nomen Est Omen în Piaţeta Mihai Viteazul (aflată în proximitatea Catedralei), alături de Flow My Tears (John Dowland) şi de Packington’s Pound (John Playford), apărute cam în aceeaşi perioadă. Formaţia a fost plăcut impresionată de audienţă, de Muzeul Naţional al Unirii şi de proiectul de abilitare / integrare al cetăţii în structura noului oraş.

Berea nu este ca vinul

In vino veritas (foto: Anca Dobre)

Globalizarea, care ne-a adus atât de multe lucruri bune (încât nici nu le mai amintim), ne-a răpit totuşi bucuria particularului. Undeva prin Transilvania, la un turnir medieval la care participau în calitate de menestreli, Nomen Est Omen au descoperit printre tarabele târgului aferent, butoiul abundenţei, un adevărat rezervor de vin, din care o prinţesă deghizată în fată frumoasă îţi oferea (ori)câte pahare doreai să cumperi. Mihai şi Iulian au dezbătut în ambianţa amintită subiectul celor Şase maladii ale spiritului contemporan (în relaţie cu cartea lui Noica), pentru a conchide în pură cheie regională că spiritul românesc are o relaţie întru totul specială cu universalul. Adevărurile de netăgăduit ale Evului Mediu cabalistic sunt ascunse cu siguranţă în vin. Berea se potriveşte în schimb cu filozofia bluesului.