Paradă în Sibiu

23 august 2013, defilare (foto: Lucian Constantin)

"Parada Festivalului Cetăţi Transilvane reprezintă ceva deosebit în România şi chiar în Europa. Traseul cortegiului este de cam doi kilometri, prin întreg centrul istoric, cu plecare de la Turnul Dulgherilor, până în frumoasa şi unica Piaţă Mare a Hermannstadt-ului de odinioară, a Sibiului de astăzi. Pe traseu sunt mii, chiar zeci de mii de oameni, numeroşi dintre aceştia turişti, nu puţini dintre ei veniţi din cele patru zări ale continentului. Cu toţii întâmpină în urale participanţii, care prestează din mers, fie că este vorba despre muzică, jonglerie, dans, interpretare de personaje, lupte artizanale, chiar suflat de flăcări. Sute de mii de flash-uri fotografice atestă capturarea unor poze dintre care cele mai multe au devenit deja clasice în comunitatea Facebook. Aceasta este cea mai puternică reclamă pentru un oraş care a înţeles să iasă la înaintare cu situl său medieval, în cazul nostru gotic, constituit deopotrivă în inimă şi efigie a municipiului." (Mihai Plămădeală - Observator Cultural, "Povestea Cetăţilor Transilvane merge mai departe", nr 688, 29 august 2013) 

Beat A Drum

Look for the girl with the sun in her eyes (foto: Mihai Plămădeală)

Nomen Est Omen foloseşte în concertele sale instrumente de percuţie din familia tobelor, trianglurilor, tamburinei şi xilofoanelor, ocazional din cea a clopotelor şi a aşa-ziselor cârâitoare. Tehnicile de lovire sunt diferite, ca şi sunetele obţinute, dar cele mai importante rămân ritmurile. Este salutar ca înainte de fiecare sesiune live, percuţionistul să exerseze cel puţin 20-30 de minute tehnici de lovire cu beţele. Faptul de a asculta şi altceva în paralel cu genul de muzică practicat măreşte creativitatea, mai ales dacă acel altceva este sincer, adică făcut din inimă şi cu suflet. 

Chenar

Chenar cu (sau fără )volute (foto: Ola Nordmann)

Una dintre numeroasele întrebări profesionale privind concepţia afişelor sau coperţilor (muzicale) este legată de oportunitatea folosirii unui (tip de) chenar vectorial în relaţie cu fotografii realizate şi procesate în formate raw, nef, jpeg, tiff sau gif. În principiu, un chenar este compus din ornamente geometrice şi vegetale, care se succed ritmic, acentuînd expresivitatea compoziţiilor. Elementul decorativ poate intra în conflict grafic cu cel aşa-zis realist, atributele acestui dezacord încadrându-se, nu de puţine ori, în largul concept de kitsh. Cum Postmodernismul a abolit (parţial) ideea de canon, regulă sau dogmă artistică prin intermediul citatului şi a ghilimelelor, evaluarea ultimă îi aparţine privitorului. Nomen Est Omen "merge" pe varianta "scanării": este cerută părerea mai multor oameni, după care se interpretează statistic răspunsurile. 

Just a Perfect Day

Mihai Plămădeală, Caius Hera, Cristi Lazăr (foto: Anca Dobre)

Filă de jurnal:  septembrie 2007. Dacă am fi fost în cântecul lui Lou Reed, Caius, Cristi şi cu mine, ar fi trebuit să bem sangria pentru ca apoi, la lăsarea serii, să ne întoarcem acasă. Ziua noastră "perfectă" a arătat însă altfel: ne-am întâlnit în parc, unde, pentru că aveam la noi o vihuela, un blockflote şi nişte "clopoţei", am citit împreună partiturile renascentiste care însoţeau citatele instrumente. Ceva mai târziu, am băut "cafeaua cea de toate dupa-amiezile" şi am pornit (împreună cu Anca de la Nomen Est Omen) spre Ateneu, la concertul susţinut de Jordi Savall în cadrul Festivalului George Enescu.

Ana celor 1000 de zile

The Piper at the Gates of Medieval Dawn (foto: Mihai Plămădeală)

Apariţia albumului Past Time With Good Company a însemnat o adevărată infuzie de istorie şi cultură tudoriană în universul imaginar al formaţiei Nomen Est Omen, piesa citată fiindu-i atribuită lui Henric al VIII-lea. Desigur, contextul enunţului anterior este unul ludic şi postmodern(ist), în această ordine. Datorită similitudinii de prenume, Ana de la Lupus Dacus & Terpsichore va fi numită doar aici şi acum Ana celor 1000 de zile, după titlul binecunoscutului film regizat în 1969 de Charles Jarrott, cu Richard Burton şi Genevieve Bujold. Menţionăm faptul că, spre deosebire de Anne Boleyn, Ana Sâpcu nu a fost şi nu va fi niciodată închisă în Turnul Londrei (de către Marcel).

Coperta, oglinda albumului

Concert pentru cascadă şi duo de peşti op.1 (foto: Mihai Plămădeală)

Un posibil TOP 5 al coperţilor care l-au impresionat pe semnatar ar putea arăta astfel: Sgt. Pepper's Lonely Hearts Club Band - Beatles; Tales from Topographic Oceans - Yes; Wish You Were Here - Pink Floyd; Cantofabule - Phoenix; The Long Division - 3RDEgree.  Titlurile au fost enumerate în ordinea apariţiei. Pe lângă acestea, există în lumea largă cel puţin alte 1000 de coperţi care sunt deopotrivă reuşite din punct de vedere artistic şi reflectă "conţinutul" albumelor. Nomen Est Omen caută în prezent (anul 2012) o formulă ideală de copertă pentru albumul remaster Session of the Witch. Este vizată relaţia ideală dintre sunet & imagine, dar şi între vânătoarea de vrăjitoare a Evului Mediu & magia masterizării sunetului în studiourile secolului XXI.

Deceniile vinilului




Nomen Est Omen, Palestinalied (foto: Mihai Plămădeală)

"Coperta de disc, ulterior de casetă şi CD, are o viaţă specială, independentă de muzica pe care o însoţeşte. Lucrările vizuale asociate cu albumele Pink Floyd, Yes ori Genesis (pentru a da doar câteva exemple) sunt inconfundabile, în calitatea lor de reproduceri mecanice, contribuind din plin la acel factor X invocat de fiecare dată cînd argumentele logice nu (mai) sunt suficiente pentru explicarea unui fenomen artistic. Anii marilor coperţi se suprapun cu perioada de glorie a vinilurilor (discurilor de ebonită), deoarece dimensiunea suportului este ideală pentru lecturarea imaginii. Fie că este vorba despre Pop Art, Minimalism sau Collage Art, cele trei mari rute utilizate în realizarea coperţilor, relaţia dintre detaliu şi întreg se dezvoltă în demnitatea sa. Reducerea la scară, odată cu trecerea la formatul de CD a modificat forţa de impact a unor coperţi altfel deosebit de penetrante, conducând la schimbarea strategiilor de abordare artistică, dar aceasta este o altă discuţie."

(Povestea vizuală a Cantafabulelor - Observator Cultural, septembrie 2012, nr. 640; http://www.observatorcultural.ro/Povestea-vizuala-a-Cantafabulelor*articleID_27522-articles_details.html)

Lupus Brâncovenescus



Benny, Sandu, Corina, Doru, Ana, Marcel, Cristi, Lupus şi Dacus (Foto: Anca Dobre)

 La capătul a 550 de kilometri parcurşi pe timp de noapte între Arad şi Bucureşti, cei şapte Lupi au avut de cântat la Palatele Brâncoveneşti din Mogoşoaia, după ce trei dintre ei "evoluaseră" cu puţin timp înainte într-o repetiţie şi un concert, desfăşurate în acelaşi context, cu super-formaţia Terpsichore. Şedinţa foto de la finele cântării a fost urmată de un session Nomen Est Omen - Lupus Dacus - Truverii, în cadrul căruia, pe fundalul audio-vizual al spectacolului Cenuşăreasa, susţinut de Opera Comică pentru Copii, s-au consumat cantităţi moderate de palincă şi bere.

Întoarcerea acasă

Cristian Sâpcu între Lupus Dacus, Nomen Est Omen şi casă (foto: Mihai Plămădeală)

Un turneu muzical înseamnă, dincolo de prestaţia artistică, “o mulţime de timp” petrecută pe drum, în maşină, avion, tren sau, de ce nu, vapor (semnatarul a mers la “o cântare” cu feribotul doar o dată, traversând Marea Baltică). La întoarcerea acasă corespunzătoare unui concert susţinut de Nomen Est Omen în Ploieşti, l-am remarcat pe Cristian ţinându-şi fagotul în braţe, într-un tren aproape gol (chiar dacă husa este de la nişte “scule” de pescuit, garantăm că înăuntru era un fagot veritabil). Faptul a fost imortalizat într-o poză antologică, cel puţin din punct de vedere subiectiv. Reţinem faptul că pentru numeroşi colegi de breslă, instrumentul reprezintă nu doar o extensie profesională, ci o parte a corpului lor.

Backstage Story

Tania Zâmbreanu şi Mihai Plămădeală la British Council (foto: Anca Dobre)

Un concert sau orice alt tip de spectacol, privit din culise arată total diferit faţă de cum se vede “din faţă”. Artistul îşi face apariţia în faţa publicului, de multe ori venind din garderobă, de printre cabluri şi lăzi, ocolind cu grijă reflectoarele sau alte device-uri cărora nu le-a fost găsit un loc mai bun. Culisele reprezintă prin excelenţă locul în care se intersectează cei care tocmai au ieşit cu cei care urmează să intre pe scenă. Este locul unde se stabilesc ultimele convenţii, unde se face acordajul şi unde, la nevoie, se aleg piesele pentru bis-uri. Artiştii nu prea au poze din backstage, un loc atât de familiar, de unde au privit majoritatea concertelor susţinute de colegii de breslă. O astfel de imagine, banală şi absolut “tehnică” în momentele premergătoare prestaţiei, devine foarte interesantă mai târziu, într-un alt context. Arhiva Nomen Est Omen conţine un bogat fond de astfel de poze.

Nocturne Baroce

Binomul artist - public (foto: Cristian Zâmbreanu)

Nomen Est Omen a participat în septembrie 2012 la o manifestare culturală intitulată Nocturne Baroce, care a presupus nu mai puţin de şase zile de muzică şi lecturi în aer liber, eveniment desfăşurat în Bucureşti. A surprins (plăcut) larga audienţă de care s-au bucurat recitalurile nocturne(lor). Momentul în care se adună atât de mulţi oameni pentru a asculta muzică non comercială, este unul de graţie, iar muzicienii simt din plin acest lucru. Energia pozitivă generată de public se întoarce înzecit la acesta, prin actul interpretării. 

Lachrimae (Pavane) la Alba Iulia

Nomen Est Omen La Alba Iulia (foto: Ovidiu Romitan)

Pe 1 noiembrie 1599, când Mihai Viteazul păşea triumfal în Catedrala de la Alba Iulia, Thomas Morley tocmai publica(se) lucrarea First Booke of Consort Lessons, care avea să se bucure ulterior de aprecierea contemporanilor şi posterităţii. Nu ştim dacă menestreii aduseseră la acea dată “noile” pagini de literatură muzicală în Transilvania, dar patru secole (şi mai bine), aranjamentul pe şase voci (pentru instrumente din familii diferite) al piesei Lachrimae Pauin, inclusă printre “lecţiile” amintitului compozitor au făcut parte din play list-ul unui concert susţinut de Nomen Est Omen în Piaţeta Mihai Viteazul (aflată în proximitatea Catedralei), alături de Flow My Tears (John Dowland) şi de Packington’s Pound (John Playford), apărute cam în aceeaşi perioadă. Formaţia a fost plăcut impresionată de audienţă, de Muzeul Naţional al Unirii şi de proiectul de abilitare / integrare al cetăţii în structura noului oraş.

Scena muzicii medievale

Mihai Plămădeală şi Marcel Sâpcu (foto: Sandor Bodor)

Muzica medievală este reprezentată în România de o sumă de ansambluri şi formaţii care consideră că trecutul reprezintă o parte a prezentului şi că istoria nu trebuie privită ca fenomen evolutiv, noul fiind în mod absolut superior vechiului. Fiecare perioadă îşi are paginile sale de literatură muzicală, inspirate sau nu, care se constituie deopotrivă în moştenire culturală, fişiere de arhivă şi domeniu de cercetare. Nomen Est Omen din Bucureşti şi Grafic din Arad, transformat în Lupus Dacus, sunt  nume de referinţă ale scenei locale. Fie că a fost vorba despre Sighişoara, Sibiu, Braşov, Mediaş sau Bistriţa, amintitele formaţii s-au intersectat de numeroase ori pe scene, prin hoteluri, cafenele sau terase, în ambianţa unor festivaluri, în ultimii ani de talie europeană & nivel internaţional.

Sunet(ul muzicii) Medieval(e)

Mihai Plămădeală & Miki Szekely (foto: Anca Dobre)

Nomen Est Mihai şi Miki Huniadi Cantores s-au întâlnit de-a lungul anilor şi festivalurilor în numeroase şi variate locuri, nu de puţine ori cântând împreună (pe scenă ori în medii informale). O poză din arhivele Asociaţiei Culturale NEO a surprins momentul acordajului, care pe vremea lui Henry VIII & Elizabeth I presupunea un la aflat în jurul valorii de 446Hz. Standardul presupune 440 Hz, putând atinge în mod frecvent  442 – 443 Hz, cu extindere până la limita acelui 446Hz despre care am pomenit mai sus. Formula după care se poate calcula “înălţimea” la-ului (să spunem) este:

unde i reprezintă raţia de multiplicare a valorii originale a hertz-ilor, iar c este valoarea în cenţi a intervalului. Altfel spus, Mihai & Miki sunt “deasupra” marii majorităţi a muzicienilor atunci când cântă muzică elisabetană.

Ai carte, ai parte

"Cartea s-a deschis la primul rând" - "Ziua bradului de noapte", Dorin Liviu Zaharia (foto: Kari Nordmann)

Secolul marilor aventuri digitale ale cunoaşterii este “acompaniat” de un consum de hârtie fără precedent, în condiţiile în care înformaţia tipărită a pirdut considerabil teren în faţa celei virtuale. Precum în filmul lui Truffaut, Fahrenheit 451, cartea tinde să devină obiect “ilegal”. Nu ştim cum va arăta viitorul apropiat (în această privinţă), dar cartea, librăria şi biblioteca înseamnă pentru semnatar(i), forme aparte de conştiinţă ale materiei & spaţiului, dincolo de coordonatele fizico – chimice ale acestora. Relaţiile dintre Nomen Est Omen şi bibliotecă sunt, pe cât de reale, pe atât de active. Concertele susţinute în instituţiile legate de carte, reprezintă, pe lângă componenta culturală, o consecinţă logică a asocierii cu acest mod de organizare şi difuzare a informaţiei, fără facilităţile oferite de motoare de căutare, “căutări avansate” sau cuvinte cheie.

Battle For Evermore

I hear the horses thunder down in the valley below (foto: Anca Dobre)

Versurile piesei Led Zeppelin, Battle For Evermore, vorbesc despre lupta dintre noapte şi zi, dar se referă mai degrabă la înfruntarea binelui cu răul. În spiritul vechii poveşti scoţiene care stă la baza cântecului amintit, muzica medievală propusă de Nomen Est Omen se confruntă cu butaforiile şi derapajele istorice alimentate de surse (în cel mai bun caz) neverificate. Din acest punct de vedere, fiecare festival este deopotrivă arenă şi platformă de comunicare.

Ateneu & Co

"Repetiţia este mama învăţăturii" (foto: Anca Dobre) 

Spaţiul şi timpul nu sunt omogene, cel puţin din punctul de vedere al celor care şi-au reunit destinele sub semnul formaţiei Nomen Est Omen. În ideea menţionată, nu-i acelaşi lucru să repeţi într-un spaţiu impropriu dintr-o (fostă) casă de cultură ori pe scena unei prestigioase instituţii muzicale. Data, ziua şi ora îşi au, de asemenea, semnificaţia lor, dacă nu secretă, cel puţin absconsă. Desigur, este important ce fel de muzică “se pregăteşte”, cine o face şi câte reuniuni sunt alocate pentru respectivul proiect. Repetiţia la Ateneu(ul Român), altfel spus în clădirea Filarmonicii George Enescu, îşi are întotdeauna propria “lungime de undă”. Gândul că de pe stativul de note ales a citit partiturile un maestru desăvârşit sau că uşa sălii unde te afli a fost (alt)cândva deschisă de un mare dirijor te transformă implicit în parte a unei sfere care îşi are centrul în însăşi ideea de muzică şi perimetrul nicăieri.

Sunet şi imagine

Nomen Est Omen la Braşov (foto:Alexandru Ciucă – Lisandru din Ţara Oltului / Gladius Dei)

Concertul de pe fostul stadion Olimpia din Braşov (2011), a reprezentat pentru Nomen Est Omen momentul inaugurării unei noi tamburine cu faţă de piele, achiziţionată “la faţa locului”de la un magazin de instrumente muzicale din apropierea Pieţei Sfatului. După ce şi-a făcut din plin datoria, vechiul instrument de percuţie şi-a ocupat obştescul loc în rastelul sălii de repetiţie a formaţiei, aşteptându-şi rândul, precum numeroase alte “obiecte muzicale”, să fie pictat cu scene din activitatea pentru care a fost construit. Este un proiect al Asociaţiei Nomen … care presupune expunerea, la un moment dat, într-o galerie de artă a arsenalului folosit în concerte pe parcursul a două decenii de activitate.

Three of a Perfect Pair

Anca, Iulian şi Adelina (foto: Mihai Plămădeală)

În timpul unei repetiţii (pentru concertul din 19 mai 2012, de la Alba Iulia), plecând de la o similitudine ritmică, Nomen Est Omen a improvizat în mod spontan şase minute şi câteva secunde pe piesa Lark’s Tongue in Aspic, part III, de pe albumul King Crimson din 1984, Three of a Perfect Pair. Întoarcerea la Flow My Tears, a lui John Dowland nu a sunat straniu în sala de repetiţie, cel puţin pentru cei implicaţi sonor, fapt care subliniază ideea că “zona” formării şi orizontul de aşteptare sunt factori determinanţi în muzică.

Pe treptele Ateneului

Mihai Plămădeală şi Maxim Belciug (foto: Anca Dobre)

Pentru cei care au tangenţe cu muzica, intersectarea în faţa Ateneului, fie ea întâmplătoare, nu reprezintă o mare coincidenţă (a traseelor). Pentru Nomen Mihai, întâlnirea cu chitaristul Maxim Belciug este însă întotdeauna un eveniment. Chiar fără instrumente şi în afara zidurilor, unde cei doi au concertat (separat) cu alte ocazii, discuţia de pe treptele edificiului a fost dominată de vibraţie pozitivă. Dincolo de ce au vorbit cu acea ocazie în vara lui 2010, cele mai importante lucruri au rămas, ca de obicei, cele nerostite.