![]() |
Silentio! No Hay Banda! (foto: John Doe) |
Fiecare
concert Nomen Est Omen îşi are propria sa istorie, începând cu repertoriul
ales, locul de desfăşurare, publicul posibil, starea de spirit a muzicienilor,
evenimentele scenice (care apar cam de fiecare dată) şi aşa mai departe.
Dincolo de tot ce “a fost pus” în prestaţie, de cât a ajuns la adresanţi şi de feedback,
sentimentul trăit la golirea sălii este, dacă nu imposibil, cel puţin dificil de
exprimat în cuvinte, fără a apela la licenţe. După ce încetează muzica şi lumina
se stinge, starea de spirit trăită de performer poate fi comparată, să spunem, cu
audiţia coloanei sonore a unui film mut. Plonjând în prozaic, este ca şi cum l-ai
asculta pe Jim Morrison la vârsta adolescenţei, în compania unei persoane dragi
şi ar intra un părinte în cameră să-ţi spună să înveţi. Altă situaţie similară,
de data aceasta fără legătură cu muzica, dar tot absurdă, ar fi să călătoreşti
cu trenul pe ruta Bucureşti - Predeal cu bilet şi să nu vină naşul. Într-un
cuvânt, dezolant, dar în acelaşi timp frumos şi bine în perspectiva momentelor “apolinice
şi dionisiace” care urmează, de cele mai multe ori acompaniate de colegi de
breslă şi organizatori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu